Geografie
PREZENTAREA JUDEŢULUI ILFOV
Poziţia geografică:
Suprafaţa:
Judeţul este situat în partea de S-SE a României, în centrul Câmpiei Valahe. La fel ca un zid protector ce înconjoară o cetate, judeţul se desfăşoară în jurul Capitalei României, Bucureşti, fiind înconjurat la rândul său de judeţele vecine Prahova la nord, Dâmboviţa la vest, Giurgiu la sud-vest, Călăraşi la sud-est şi Ialomiţa la est. Se întinde pe o suprafaţă de 1564 kmp, fiind cel mai mic judeţ al ţării. Pe teritoriul lui se află 8 oraşe (Bragadiru, Buftea, Chitila, Măgurele, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni şi Voluntari), 32 comune şi 91 sate. Reşedinţa judeţului Ilfov se află pe teritoriul municipiului Bucureşti.
Scurt istoric:
Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul actual al judeţului Ilfov datează din Neolitic, prin vestigiile scoase la iveală în localităţile Cernica, Glina şi Vidra. Cucerirea (101-102, 105-106) şi apoi ocupaţia romană (106-271/275) a Daciei, au influenţat meleagurile ilfovene de azi, iar năvălirile, ocupaţiile temporare ale altor popoare din secolele III-VII au lăsat urme în viaţa locuitorilor, fără însă să-i disloce din locurile pe care le ocupau.
În arealul satului Fundeni (Dobroieşti) s-au descoperit urme ale populaţiei autohtone din secolul al VI-lea.
În Evul Mediu, printre aşezările cu populaţii stabile apare consemnat în hrisoavele vremii Snagovul, legat de Mânăstirea Snagov, ctitorie din secolul al XIV-lea a Domnului Mircea cel Bătrân.
Primele referiri la existenţa teritorială a judeţului Ilfov datează de la începutul secolului al XV-lea, fiind legate de râul Ilfov, de la care se pare ca judeţul a preluat numele. Prima menţiune documentară, despre judeţ apare într-un hrisov din 23 martie 1482, emis la Gherghiţa de către domnul Basarab cel Tânăr, prin care domnitorul dăruieşte Mânăstirii Snagov unele sate şi munţi şi-i oferă unele privilegii (… ‚’ Si iarăşi oricâte sate are Sfânta Mânăstire în judeţul Elfov, iar ele să se ia birul de la vecinii mânăstirii…”). De atunci judeţul a evoluat şi s-a dezvoltat în limite variate, fiind (în ultimele decenii ale secolului al XX-lea) cel mai forfecat şi mai ajustat judeţ al ţării.
În toate formele administrative mai vechi, oraşul Bucureşti, aflat în partea centrală a judeţului Ilfov, era înglobat în teritoriul acestuia. La ultima modificare administrativă – teritorială majoră, din 17 februarie 1968, oraşul Bucureşti a fost declarat municipiu şi a devenit unitate de sine stătătoare, cu rang de judeţ, evoluând în afara limitelor judeţului Ilfov.
Teritoriul actual al Ilfovului reprezintă o relicvă a judeţului de odinioară, cu rădăcini ancorate în secolul al XV-lea. De-a lungul timpului, şi cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, acesta a cunoscut cele mai mari amputări teritoriale, ajungând în prezent la suprafaţa de 1583 km2 (0,67% din suprafaţa ţării), faţă de 5176 km2 în 1937 şi 8225 km2 în 1972 (cu 2 municipii, 2 oraşe, 125 de comune şi 418 sate). La 23 ianuarie 1981, judeţul era un sector de sine stătător, denumit Sectorul Agricol Ilfov (avea un oraş Buftea, 26 comune şi 73 sate).
În 1996 conform Legii 24 din 12 aprilie, denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu Judeţul Ilfov, iar în urma aplicării Legii nr. 50 din 10 aprilie 1997 a fost trecut în categoria judeţelor.
Relieful:
Judeţul este situat în exclusivitate în zona de câmpie, cu o altitudine între 50 şi 120 m, aparţinând (integral sau parţial) subunităţilor Câmpiei Vlăsiei (porţiuni din câmpiile Snagovului, Moviliţei, Câlnăului ş.a, precum şi Câmpia Bucureştiului în întregime) în cadrul căreia se evidenţiază interfluviile largi (48 km), presărate cu crovuri, movile, văiugi, lacuri.
Clima:
Clima este temperat continentală cu nuanţă excesivă, cu veri călduroase şi secetoase şi ierni friguroase, dominate de prezenţa frecventă a maselor de aer rece continental din E, sau arctic din N şi de vânturi puternice care viscolesc zăpada. Valorile medii multianuale ale temperaturii aerului înregistrează o uşoară creştere de la N (10.5o C) la S (11o C). Temperatura maximă absolută (40o C) a fost înregistrată la Snagov (20 august 1945), iar temperatura minimă absolută (-35o C), tot la Snagov (25 ianuarie 1942). Amplitudinea rezultată din cumularea valorilor extreme (75o C), precum şi aceea a mediilor lunare ale temperaturii aerului (25o C) reflectă caracterul continentalismului accentuat al climatului judeţului Ilfov. Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor oscilează în jurul valorii de 500 mm (la Brăneşti şi Vidra). Regimul eolian se caracterizează prin predominarea vânturilor dinspre NE (21.6 %) şi E (19.7 %) care bat cu viteze medii anuale de 2-2.5 m/s, cu maxime pe timpul iernii ce pot depăşii 125 km/oră.
Reţeaua hidrografică:
Zona, în trecut, era acoperită de foarte cunoscutul Codru Vlăsiei, devenit Câmpia Vlăsiei, care este străbătută acum de râurile Ialomiţa, Argeş, Sabar şi Dâmboviţa. De asemenea există şi o serie de râuri mai mici care îşi au obârşia pe teritoriul judeţului Ilfov (Pasărea, Mostiştea, Ilfov, Câlnău, Cociovăliştea, Slotea, Cocioc, Vlăsia etc.). Reţeaua hidrografică are o densitate de 0.2-0.3 km/km2, multe din râurile mici având un curs semipermanent, secând în timpul verilor secetoase. Lacurile naturale şi antropice sunt concentrate, cu precădere în partea de N, de V, şi de E a judeţului. Cele mai importante lacuri sunt: Snagov (575 ha), Căldăruşani (224 ha), Buftea (307 ha), Buciumeni (60 ha), Mogoşoaia (92 ha), Pantelimon (313 ha), Cernica (360 ha). Suprafaţa ocupată de ape este de 5107 ha în 2014 faţă de 5479 în anul 2001.
Resursele naturale:
În subsolul judeţului Ilfov resursele naturale sunt limitate, fiind depistate câteva zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale în special în localităţile Periş, Moara Vlăsiei, Pasărea, Căţelu, Bragadiru, Jilava. Exploatările de nisip şi balast se efectuează în albiile râurilor mari, în special în lunca Argeş – Sabar (la Bragadiru şi Jilava).
Cultura
PALATUL MOGOŞOAIA
Din anii 1950, Palatul Mogoşoaia a găzduit secţia feudală a Muzeului Naţional de Artă, în 1977 complexul arhitectural intrând în restaurare. Astăzi el găzduieşte preţioase colecţii de artă feudală, prelegeri, manifestări expoziţionale, recitaluri muzicale, care atrag mulţi vizitatori.
Scurt istoric
Constantin Brâncoveanu a cumpărat în 1681, de la logofătul Radu şi de la fratele său popa Isar, satul Mogoşoaia şi eleşteul (pe malul căruia va construi mai târziu palatul) şi casele vechi de la jupâneasa Rada. Viitorul domn a început prin a zidi, în 1688, biserica “Sfântul Gheorghe”. Palatul a fost construit pentru Ştefan, fiul domnitorului, fiind terminat, conform pisaniei, la 20 septembrie 1702. Corpul palatului, de formă dreptunghiulară, are pivniţă, parter şi etaj cu foişor. Spre acest edificiu impunător te conduce o alee care trece printr-o poartă boltită, având deasupra un turn scund cu terasă şi foişor. Arhitectura palatului, realizată în stil autentic brâncovenesc, cu influenţe ale Renaşterii italiene, include la faţada dinspre lac, o loggie de o splendoare rară, cu cinci arcade trilobate, sprijinite pe şase coloane neocorintice, cu capiteluri bogat sculptate şi fusuri cu caneluri răsucite.
La 4 aprilie 1714, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit şi dus la Istanbul împreună cu familia sa iar la 15 august a fost decapitat odată cu cei patru fii ai săi. Palatul a fost jefuit de turci şi transformat în han. Trei ani mai târziu, palatul a fost redat urmaşilor lui Brâncoveanu, reveniţi din exilul impus de turci. Un alt val de distrugeri a lovit monumentul, în războiul ruso-turc din 1768-1774, în urma căruia palatul a căzut în ruină. Mai târziu, principele Gheorghe Bibescu, căsătorit cu ultima descendentă a Brâncovenilor , a adus meşteri germani care au lucrat concomitent şi la palatul său de la Băneasa. Lucrările au fost continuate din 1860, de fiul său Nicolae, cu un arhitect francez.
În anul 1911, Mogoşoaia a fost cumpărată de Marta şi George Valentin Bibescu, care au refăcut palatul, păstrându-i autenticitatea, cu o echipă de meşteri italieni, conduşi de renumitul arhitect veneţian Domenico Rupolo.
|
|
 |
TURISM
Potentialul turistic al judeţului este legat de aşezarea sa pe locul vechilor codrii ai Vlăsiei şi a zonelor de pădure rămase, precum şi a prezenţei în regiune a lacurilor şi a vechilor mânăstiri ortodoxe împreună cu muzeele acestora. O atracţie deosebită o reprezintă posibilitatea pescuitului, sporturile nautice, vânătoarea şi accesul la valori culturale de patrimoniu. Avem ca principale puncte de atracţie: Căldăruşani, Râioasa, Cernica, Snagov, şi Mogoşoaia, ce reprezintă complexe alcătuite din păduri, lacuri, şi mânăstiri. Cele mai importante păduri sunt cele de la Căldăruşani, Snagov şi Râioasa. Sunt alcătuite din diverse specii de arbori, unele foarte rare, având o floră şi faună foarte bogată. Pădurea Snagov face parte dintr-o rezervaţie naturală, conservând atât flora cât şi fauna. Lacul Snagov face parte din aceeaşi rezervaţie, conservându-şi minunata floră, în special nuferii albi şi galbeni, lotusul şi stuful. Mânăstirile au fost construite începand cu evul mediu, pe malurile şi insulele lacurilor. Majoritatea dintre ele au muzee în care sunt expuse manuscrise vechi, obiecte de cult şi arta sacră.
MÂNĂSTIREA CĂLDĂRUŞANI
Reprezintă una dintre cele mai preţioase ctitorii feudale ale judeţului Ilfov, fiind situată la 35 km de Bucureşti, în partea denord-est, într-o peninsulă înconjurată de apele lacului Căldăruşani. Se spune că la început, peninsula a fost un ostrov, despărţit de mal de o fâşie îngustă de apă. În jur se întindeau codrii seculari ai Vlăsiei, refugiu al haiducilor şi al celor prigoniţi de soartă sau porniţi în bejenie. Pe aceste meleaguri, pline de farmec şi pitoresc, a hotărât domnitorul Matei Basarab să ridice sfânta mânăstire întru lauda sfântului mare mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. Locul a fost cumpărat de către domnitor în anul 1637. Matei Basarab, ctitor şi iubitor de cultură, pomeneşte într-un hrisov din 1641 despre mânăstirile închinate, printre care se regăseşte şi cea de la Căldăruşani. Mânăstirea a reprezentat un important centru de cultură unde s-au acumulat colecţii bogate de manuscrise bisericeşti realizate de călugări, tipărituri religioase.
MÂNĂSTIREA CERNICA
Situat la 12 km de Bucureşti, lăcaşul face parte din teritoriul administrativ al comunei Pantelimon. Pe malul sudic al lacului Cernica, pe un promontoriu care înaintează în mijlocul apelor, se află o preţioasă rezervaţie arheologică formată dintr-o vastă necropolă neolitică. Mânăstirea Cernica a fost construită iniţial în 1608, din lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae”, de către CernicaŞtirbei (mare vornic al lui Mihai Viteazul şi al lui Radu Şerban) şi refăcută între anii 1781-1786. Pe acest loc astăzi se află biserica “Sfântul Nicolae” din Ostov, edificiu de mari proporţii, construit în 1815, în timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea. Biserica principală a mânăstirii Cernica, cu hramul Sfântul Gheorghe, a fost ridicată între anii 1831-1842, de către Calinic şi arhiereul Ioanichie Stratonichios. Avariată de cutremurul din 1838, biserica a fost refăcută sub domnia lui Alexandru Ghica, în 1842 şi restaurată cu tot ansamblul mânăstiresc, de către patriarhul Justinian, între anii 1965-1967. Portretele ctitorilor acestei biserici, aflate în pronaos sunt opera pictorului Sava Hentia.
Un loc aparte îl reprezintă cimitirul mânăstirii, rezervat la început monahilor, care a primit pentru odihna veşnică personalităţi ale ţării precum: mitropolitul Nifon, marele ban Tudor Văcărescu, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Tuculescu,etc.
MÂNĂSTIREA SNAGOV
Reprezintă cea mai preţioasă piesă din salba mânăstirilor ce înconjoară Bucureştiul. Situat în nordul judeţului Ilfov, la 30 de km de Bucureşti, lăcaşul bisericii mânăstirii Snagov, adevărată bijuterie de arhitectură medievală, domină ostrovul din mijlocul lacului, încărcat de istorie şi legendă.
Mânăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice. Descoperirile din 1933 au dat la iveală fundaţiile unui edificiu monahal, precum şi monede din timpul domnitorului Mircea cel Bâtran, perioadă din care provine şi cea mai veche atestare a mânăstirii. Actuala biserică a fost refacută din cărămidă, în stil bizantin, atonit, între 1517-1521, de către domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), suferind mai apoi prefaceri în timpul lui Vlad Ţepeş şi Mircea Ciobanul. În interiorul monumentului conservat, care a suferit numeroase transformări şi restaurări, se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum şi portretele lui Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie şi ale lui Mircea Ciobanul cu familia sa.
Faima mânăstirii Snagov este legată de personalitatea aprigului voievod Vlad Ţepeş, care a fortificat edificiul, a construit un pod, un turn de clopotniţă, o fântână, un tunel de refugiu, precum şi o închisoare pentru trădători şi răufăcători. Ucis în pădurea din preajma Băltenilor, în 1476, Vlad Ţepeş a fost înmormântat la Snagov, unde se află lespedea sa funerară. Cercetările nu au confirmat însă existenţa trupului voievodului, care a fost urmărit şi după moarte de ura duşmanilor. Tot aici, şi-a gasit sfârşitul, în decembrie 1662, şi bătrânul postelnic Constantin Catacuzino, victimă a intrigilor boierilor în lupta pentru domnie.
Martoră tăcută a capriciilor istoriei şi loc de refugiu în vremi de restrişte, mânăstirea Snagov a cunoscut perioade de strălucire sau decădere, căpătând o aureolă de sublim tragic. Încă din 1643 Matei Basarab instalase aici o tipografie dar apogeul cultural a avut loc în timpul lui Constantin Brâncoveanu, când stareţ al Snagovului a fost eruditul cărturar Antim Ivireanul (1650-1716), devenit mai târziu mitropolit al Ţării Româneşti. El a tipărit cărţi în greacă, slavonă, şi arabă care au dus faima meşterilor de la Snagov până în Grecia, Asia Mică şi Egipt. Din păcate, destinul tragic al marelui ctitor de cultură, care a fost Antim Ivireanul, ucis de turci în 1716, aminteşte de sacrificiul continuu al cărturarilor care au rezistat vremurilor potrivnice, cultivând hrana spirituală a românilor.
Biserica afectată de cutremure a fost refăcută de mai multe ori.
MÂNĂSTIREA SAMURCĂSEŞTI
Aflată în peisajul pitoresc, străbătut de râul Ciorogârla, mânăstirea a fost zidită în 1808, de vornicul Constantin Samurcaş şi soţia sa Zoe.
Biserica are o singură turlă, de mare frumuseţe arhitecturală, şi un pridvor deschis, cu coloane din cărămidă aparentă, cu fus în torsadă şi capiteluri de piatră. În pronaos, absidele alcătuiesc trei altare. Catapeteasma din lemn sculptat este cea originală, din 1808. Sfinţirea lăcaşului s-a făcut abia în 1870, după ce Gheorghe Tăttărescu a terminat pictura.
Biserica a suferit de-a lungul timpului, datorită unui incendiu din 1914, în primul război mondial, când trupele de ocupaţie au luat cele două clopote şi apoi, la cutremurul din 1940, care a avariat lăcaşul în întregime. Acesta a fost rezidit între anii 1940-1943, respectându-se arhitectura originală.
PALATUL FAMILIEI ALEXANDRU GHICA
Palatul se află în comuna Moara Vlăsiei atestată documentar pentru prima oară în 1622. Până în anul 1807 moşia era a boierului Ianache Mavrodin, care o vinde lui D. Ghica. Acesta o lasă moştenire lui Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti (1834-1842) şi apoi caimacam (1834-1858).
Dimitrie Ghica începe construcţia palatului, ca reşedinţă de vară, într-o arhitectură clasică franceză, având o terasă orientată spre gradină şi perfect încadrată în peisagistica locului.
În anul 1924 palatul a fost donat Academiei Române în administrarea căreia se află şi în prezent.
PALATUL ŞTIRBEY
În anul 1845, principele Barbu Ştirbey (1844-1856) devine proprietarul moşiei de la Buftea, unde şi-a amenajat probabil o casă de vară. Edificiul actualului palat a fost ridicat în anul 1864, de fiul acestuia, Alexandru Stirbey, în ambianţa unui frumos parc de arbori seculari. Clădirea, cu arhitectură sobră, are faţada cu ancadramente de piatră, cu motive decorative simple, care dau edificiului rafinament şi eleganţă. În parc a fost construită şi o capelă, realizată în stil eclectic, cu influenţe bizantine, gotice şi de Renaştere, având o scară dublă din marmură de Cararra.
După 1895, proprietarul moşiei devine fiul său, Barbu Ştirbey, care a realizat aici, una din marile ferme ale ţării. El a fost primul care a introdus în România cultura bumbacului şi a orezului. A înfiinţat pepiniere de viţă americană, o lăptărie şi o moară iar în 1902 a construit o fabrică de vată şi pansamente. Barbu Ştirbey s-a bucurat de încrederea şi prietenia familiei regale a României, fiind numit sfetnicul acesteia şi chiar prim-ministru.
După anul 1950 palatul a fost amenajat pentru protocol, iar după 1990 palatul a fost amenajat ca hotel iar parcul a fost deschis pentru public.
|
Palatul familiei Ştirbey
|
Capela familiei Ştirbey
|
C.O.R.
Centrul Olimpic “Sidney 2000” al Comitetului Olimpic Român a fost construit în 1996-1997 în comuna Ciolpani – sat Izvorani.
Ansamblul cuprinde un hotel, un restaurant, un club, o sală polivalentă, 5 săli de şedinţă, sala de fitness şi piscină în aer liber.
 |
 |
CORBEANCA
“Paradisul verde”, cartier de vile construite pe malul lacului.
AEROPORTUL INTERNAŢIONAL “HENRI COANDĂ”-OTOPENI
 |
 |
